Anii au trecut si iti dai seama ca relatia cu persoana iubita s-a schimbat. Oare de ce?
Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare este nevoie sa aflam motivul pentru care ne indragostim. Eu zic ca purtam in noi o dorinta adanca de a ne simti iubiti, cu care venim din copilarie si pe care dorim sa ne-o implinim in relatia cu cel pe care il iubim. Cautam, asadar, ceea ce nu avem.
Imagineaza-ti ca esti facut din piese de puzzle, iar mai multe piese iti lipsesc. Aceste piese se regasesc la cel de care te indragostesti. Iei de la el ceea ce tu nu ai, pentru a te simti complet, implinit. Asadar, cand te indragostesti o faci pentru tine, iti oferi ceva ce tu nu ai. Nu este o noutate daca spun ca avem o doza mica de egoism in noi, nu-i asa?
Fiind fiinte sociale, ne plac oamenii care sunt ca noi sau care ne inspira, care poseda un nivel de inteligenta ridicat, care pot fi de incredere astfel incat sa ne deschidem si sa ne exteriorizam secretele, sentimentele, care ne atrag din punct de vedere fizic. Si ceea ce ne inspira ne atrage precum un magnet, fiind sursa unei incontrolabile atractii, ne stimuleaza sa ne imbunatatim, sa vrem mai mult de la noi.
Cautam, asadar, compatibilitate, apreciind ca nevoile noastre emotionale ne vor fi implinite.
Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a perpetua iubirea si implicit relatia, nu-i asa?
Asadar, ce omitem atunci cand ne indragostim?
Il vedem pe celalalt exact asa cum este sau cum am vrea noi sa fie? De prea multe ori vedem ceea ce vrem sa vedem si ceea ce toleram sa vedem, stergand ceea ce nu ne place.
Faptul ca la inceputul relatiei sesizam ca el are potential asta nu inseamna ca il va valorifica si ca va ajunge sa ne indeplinesca cerintele pe termen lung. Din contra, neacceptandu-l in totalitate, acceptam ca ne va raspunde partial nevoilor si ca vom depune eforturi pentru a-l schimba – ceea ce va atrage rezistenta lui si zdruncinarea relatiei. Practic, noi semanam semintele viitoarelor noastre nemultumiri.
Timpul face ca emotia initiala sa dispara si cel de langa noi nu ne mai indeplineste nevoile asa cum obisnuia sa o faca.
Cautand solutii, omitem faptul ca relatiile sanatoase se bazeaza pe acceptarea autenticitatii celuilalt. Cand ceva nu ne place, incercam sa il schimbam. Iar in cadrul relatiei acest demers vorbeste despre noi, respectiv ca incercam sa il controlam pe celalalt. Ceea ce avem in prezent, ne nemultumeste si pentru ca noi sa fim fericiti, celalalt trebuie sa se schimbe, nu noi.
Incercarea de a-l schimba inseamna control, iar prin controlul credem gresit ca ne cresc sansele ca nevoile noastre vor fi in continuare satisfacute. Dar cu cat fortam mai tare, cu atat el se indeparteaza. Si ce faci cand nu te simti liber? Te ascunzi sau cauti sa scapi.
Ne simtim indreptatatiti sa cerem, intrucat noi oferim deja sau pentru ca noi sa oferim, uitand ca initial ofeream fara asteptari – ceea ce a facut posibil ca celalalt sa se indragosteasca de noi. Din pacate, mesajul catre celalalt este diferit de asteptarile noastre: nemultumirile noastre ii spun ca este judecat, ca nu mai este suficient; se simte respins.
Uitand ca iubirea inseamna a oferi, devenim condusi de posesivitatea ca expresie a fricii de a-l pierde pe celalalt. Urmarim obtinerea supravietuirii emotionale, speriati fiind ca noi nu suntem suficienti pentru noi.
Si cum asta nu ar fi indeajuns de rau, nevoia de a beneficia de avantajele relatiei ne indeamna catre compromisuri, adica sa negam parti din noi. Cum sa renuntam la celalalt (desi suntem nefericit), daca el reprezinta sursa noastra de validare? Insemna oare ca iubim compania lui mai mult decat il iubim pe el?
Stim ce inseamna singuratatea, asa ca uneori alegem sa ramanem in relatii plictisitoare sau in care nu suntem tratati bine, doar pentru a nu simti durerea de a fi singuri. Este un compromis facut din frica, care pare ca ne ofera siguranta, protectie – dar este „neviata„.
Daca reusita relatiei inseamna sa ne sacrificam pe noi, oare isi mai indeplineste scopul? (vezi aici despre scopul relatiei) Mai suntem liberi cand ne sufoca compromisurile? Compromisurile ne strica relatia cu noi insine si implicit relatia cu partenerul nostru si nu cred ca nu te-ai intrebat vreodata:
„Ce trebuie sa faci astazi pentru a primi iubirea lui?”
„Cine trebuie sa fii astazi pentru a primi iubirea lui?”
Avem in noi asteptarea ca celalalt sa ne faca fericiti. Insa fericirea este ceva intern si nu extern, avand ca sursa acceptarea de sine, iubirea de sine. Dar, pare mai usor sa o obtinem dintr-o relatie cu un partener de care ne indragostim. Fiind conditionata de comportamentul celuilalt, aceasta asteptare va atrage dezamagirea – este doar o chestiune de timp. Dezamagirea aduce regretele (tu oferi, iar cealalta parte nu), regretele atrag furia, iar furia, cand nu clocoteste in interior, va fi indreptata impotriva persoanei iubite. Dar mai este ea iubita acum? Mai poate fi ea fericita?
Si ce faci cand nu esti fericit? Ei bine, putini sunt cei care fac ceea ce faceau la inceputul relatiei, care au inteles ca relatia este ceva viu si continuu si nu un fapt implinit, care cere constant prezenta. Cei mai multi vor intra intr-o alta relatie cu aceleasi asteptari sau, poate, spre binele lor, cu lectiile invatate din relatia anterioara.
Si da, tu poti!
M.
