Amintiri neplăcute ale experienței de a slăbi
Iată de ce am încheiat colaborarea cu un „specialist” care, în urmă cu 10 ani, ar fi trebuit să mă ajute să slăbesc.
În fața progresului meu lent, mi-a spus că nu am voință.
Înainte să ne despărțim, i-am spus enervat:
Știu că din afară, lipsa mea de rezultate poate părea o problemă de voință.
Dar ceea ce vezi nu este decât o fărâmă din ceea ce trăiesc, zi de zi.
Am 35 de ani, un copil mic de 2 ani și un job solicitant, care se termină mult după ora 20:00. Și între meetinguri, deadline-uri, crize de plâns și rarele clipe de liniște cu familia mea, uneori uit de mine.
Când mănânc pe fugă, nu o fac pentru că nu știu că nu e bine. O fac pentru că acelea sunt uneori singurele 5 minute pe care le am pentru mine.
Când aleg o gustare rapidă în locul unei mese echilibrate, nu o fac pentru că îmi lipsește voința. O fac pentru că îmi lipsesc timpul, energia și, uneori, sprijinul de care am nevoie să învăț altceva.
Amintiri neplăcute ale experienței de a slăbi.
Ebook gratuit: https://marianbanateanu.ro/mancatul-emotional-explicat-in-10-povesti-reale/
Și mai e ceva, ceva ce nu se vede la suprafață: lipsa de sprijin real.
Este greu să vrei să te schimbi când acasă ți se spune „Lasă, mănâncă și tu, că nu mori acum!”.
Este greu când colegii râd că „iar ești la dietă” în timp ce aduc pizza în ședință.
Este greu când, între toate urgențele altora, propriile tale nevoi devin invizibile.
Știu că nu este bine să mă pun mereu ultimul.
Dar schimbarea reală cere timp. Are nevoie de răbdare. De spațiu. De blândețe.
Nu sunt un robot pe care poți să îl resetezi cu un buton. Sunt un om.
Am voință.
Am voință când mă trezesc la 5 dimineața ca să termin un proiect și să pregătesc copilului micul dejun.
Am voință când caut să rămân conectat cu familia mea și când, după 12 ore de muncă, aleg să am grija de ei.
Poate nu reușesc mereu să o traduc în alegeri alimentare perfecte.
Dar faptul că vin la întâlniri, că îmi doresc să învăț, că nu renunț, arată că voința există.
Știu cât de importantă este sănătatea mea.
Știu că trebuie să slăbesc, nu pentru un număr pe cântar, ci pentru a putea să-mi ridic copilul în brațe mulți ani de acum înainte.
Pentru a fi acolo – sănătos, viu și prezent – pentru familia mea.
De aceea am nevoie de mai mult decât etichete de tipul ”nu ai voință”.
Am nevoie de empatie.
De cineva care să mă vadă întreg, nu doar kilogramele.
De cineva care să-mi respecte ritmul, să-mi ofere siguranță, și să mă însoțească – nu să mă judece.
Poate că soluția de a slăbi nu este doar „mănâncă mai puțin și fă mai mult sport”.
Poate că este „hai să facem pași mici, dar siguri, către omul care vreau să devin.”
Poate că întrebarea nu este „de ce nu ai voință?”, ci „unde ai nevoie de mai mult sprijin?”
Eu voință am.
Tu ai înțelegerea și răbdarea să mergi cu mine?
Dacă și tu simți că eforturile tale sunt trecute cu vederea, că ești judecat(ă) înainte să fii ascultat(ă), hai să abordăm slăbirea cu empatie, cu blândețe, cu pași mici, dar constanți, dar si cu mâncare gustoasă și fără înfometare.
Nu trebuie să fii singur(ă).
Și da, tu poți!
Dacă ești interesat de zona emoțională a slăbirii urmărește și acest material intitulat ”Oglinda îmi era cel mai mare dușman”.
