Pentru mine un capitol deficitar a fost comunicarea. Puteam vorbi mult fara sa comunic nimic, intrucat a comunica pentru mine echivala cu vulnerabilitate. Si asta pentru ca expunandu-mi interiorul inseamna sa acord „un cec in alb” persoanei careia ma deschideam.
Retinerea venea din teama sa nu fiu ranit, judecat, criticat. In relatiile mele, incapacitatea comunicarii emotiilor a determinat de multe ori declansarea unui lant cauzal, care incepea cu suprimarea emotiilor –> frustrari –> dezamagiri –> lipsa de satisfactie –> separare. Separare pentru ca dispareau energia, viziunea.
Neintelegerile erau inevitabile. Insa a-i reaminti in cadrul certurilor “proastele” decizii din trecut sau greselile “iertate”, era un semn ca nu am trecut peste ele, adica transmisem in tot acest timp un mesaj fals.
Iar cand ea imi reprosa, imi spuneam: “Inca este suparata pe mine dupa atata timp?”. “Ar trebui oare sa traiesc intr-o stare permanenta de vina pentru ceea ce am facut?”
„Cineva “tine scorul” situatiilor cand am gafat, nu? Si cine are mai putine greseli, castiga.„
Mesajul netransmis era clar: „SUNT CU TINE, DAR NU AM INCREDERE IN TINE” si “SUNT DEZAMAGITA DE TINE”.
De fiecare data imi consumam energia incercand sa demonstrez ca sunt mai putin culpabil decat celalalt, in loc sa inteleg de ce ma deranjeaza ceea ce mi s-a spus si sa ma implic in rezolvarea problemei. Pus in fata unei astfel de situatii simteam cum mi se intarea ideea ca orice as fi facut trecutul ar fi impactat asupra prezentului si viitorului nostru: ea nefericita, iar eu frustrat ca nu voi putea schimba nimic.
Si uite asa se instaura neincrederea intre noi, care venea insotita de:
– rigiditate in comunicare;
– raceala emotionala;
– lipsa de sustinere.
Discutiile erau, asadar, neproductive, subrezind relatia. Stii ce inseamna resemnarea, nu-i asa? Pai cam cu asta ramai cand simti ca lucrurile bat pasul pe loc. A insista si a incerca sa repar putea echivala cu un nou esec. Si toti ne dorim sa evitam durerea, corect?
Erau momente in care in loc sa spun ce ma supara, cautam modalitati pentru a o enerva. Agravam prin atitudine ceea ce deja era grav. Alteori alegeam sa ii dau indicii, pentru a evita sa fiu judecat sau criticat. Iar daca totusi comunicam, exista riscul sa fiu combatut cu argumente si cu logica, iar eu nu imi doream decat sa se ia act de ceea ce simteam. Si atunci, fiecare parte devenea defensiva. Si nu asta urmaream.
Asa ca, suprimandu-mi gandurile si sentimentele (fie pentru ca nu stiam cum sa le transmit, fie pentru ca nu puteau fi comunicate fara a prejudicia relatia) ajungeam sa produc un mediu de neincredere si manipulare.
Am fost pus in fata unor ultimatum-uri si am refuzat sa colaborez. Nu imi placea sa ma simt santajat, strans cu usa. In plus, egoul, indiferent de consecinte, avea nevoie sa se simta puternic. Amenintat cu ruperea relatiei, adica cu privarea de ceea ce iubeam si implicit cu producerea unui rau, imi schimbam perceptia asupra persoanei iubite si ma indepartam. Stiu ca menirea mesajului de amenintarea era aceea de a-mi schimba atitudinea, insa rezultatul nu a fost niciodata cel asteptat. Psihologia inversa nu functioneaza intotdeauna.
Sau, cum aratam mai sus, au fost momente cand nu voiam sa vorbesc. Eram rezervat in exprimare. Amanam comunicarea a ceea ce ma deranja. Ascundeam sub tacere adevarul despre neimplinirea mea si despre cat de nemultumitoare era relatia. Si pentru ca tot pedepseam prin tacere, pentru a fi meniul complet adaugam si raceala, indiferenta. Tinandu-le in mine, lucrurile se agravau.
Neverbalizarea lor nu ma ajuta sa gasesc solutii. De fapt, in egoismul meu, asteptam ca ea sa vina sa ma impace; ceream atentie. Asteptam ca lipsa mea de comunicare sa fie perceputa ca nefericire; insa tot ceea ce reuseam sa obtin era sa induc nefericire si in partea cealalta. Ignoram complet oportunitatea de a-mi comunica asteptarile avute din partea relatiei, care ramaneau neindeplinite, partenera nestiind de fapt ce imi doream.
In relatia cu mine, nu am stiut sa imi interpretez emotiile negative. Le lasam in schimb sa ma cuprinda, sa ma copleseasca si actionam in baza a ceea ce simteam: furie, frustrare, durere, etc. Emotiile „sprijineau” disparitia intelegerii, a compasiunii in relatie si atrageau o pierdere a vitalitatii acesteia, o impietrire a afectiunii partenerei.
De multe ori aduceam trairi din vechile relatii in noua relatie: si cand vezi ca un tipar revine, stii exact ce urmeaza sa se intample. Mintea stie ca noi suntem trecutul nostru (experiente, emotii, amintiri), astfel ca biografia noastra este destinul nostru. Iar mintea imi crea scenarii pe baza emotiilor prezente si experientelor trecute, aruncandu-ma in bratele propriilor demoni, in nesiguranta. Durerea (reala sau fictiva) imi incapacita comunicarea. Iar cand exageram durerea, nu o faceam pentru ca ceva inedit se intamplase, ci pentru ca ceva se intampla din nou.
Cand conexiunea se slabea si pasiunea disparea, lucrurile o luau pe o panta descendenta, fiind tot mai greu sa gasesc puncte in comun cu partenera mea. Parea firesc, asadar, ca in aceasta situatie sa ma simt incompatibil cu ea si frustrat de situatia in care ma gaseam.
Eu reactionam uneori prin prisma insecuritatii, ceea ce distorsiona masiv modul in care ma raportam la partenera mea. Atitudinea ei o interpretam ca o diminuare a iubirii. Si inca ma mai surprind ca fac acest lucru. De la constientizare la schimbare, drum este lung.
Am aflat asadar in ce mod calitatea vietii mele a fost afectata de calitatea comunicarii – iar eu comunicam prost si cu mine.
Am aflat ca nu evenimentul determina cum ma simt, ci cum ma raportez eu la eveniment; ca nimic nu are semnificatie, decat daca eu ii ofer o semnificatie. Si cum eu aveam multa nesiguranta si un trecut plin de frustrari, semnificatia oferita evenimentelor nedorite era una pe masura.
Si da, tu poti!
M.
