După cum poți observa am primit de-a lungul timpul tot felul de mesaje agresive, de tip ”hate”.
Este un mod primitiv de a comunica. Dar doar pe acesta îl cunoaște cel care îmi scrie.
Lui îi face bine că își îndreaptă către mine toată furia stocată în el.
Dacă își rupe din timpul său ca să îmi scrie durerea lui sub formă de jigniri înseamnă că ceea ce a văzut în materialul meu l-a atins atât de tare, l-a deranjat atât de rău, încât nu a mai suportat și și-a pus pe pauză viața și mi-a scris.
Când cineva îmi scrie cuvinte de genul ”respect” sau ”bravo” ori ”felicitări” îmi transmite că și-a luat valoare din materialul meu.
Când cineva îmi lasă un comentariu de tipul ”idiotule” sau ”grasule” îmi spune că are ceva cu mine la nivel personal. Dar cum ar putea să aibă ceva cu mine când nu ne cunoaștem. Doar nu i-am furat banii pentru întreținere.
Asta înseamnă că eu prin modul în care gândesc, vorbesc sau arăt îl deranjez, îi fac rău. Deci, nu este despre mine. Este despre ceea se întâmplă în el. Și neputând sau neștiind cum să își gestioneze durerea, și-o îndreptă către mine.
Violenta lui verbală este, așadar, rezultatul stimulării unui punct dureros din el.
Neavând cine să ii asculte suferința aceasta a devenit cronica și și-o lasă acolo unde are un spațiu care îi permite.
Ceea ce îmi scrie este de fapt un strigăt de durere din interiorul lui. Practic acela este locul în care el trăiește. Un loc al durerii și al furiei. Se simte neînțeles și nesprijinit într-o istoria personală care se perpetuează. Și pentru a se proteja are nevoie să-i respingă pe toți cei care nu corespund adevărului lui.
Dar uită-te mai atent ce face: el nu vrea să se simtă singur în propria-i suferință și caută să și-o comunice, să o dea afară.
Cât de respins oare a fost de-a lungul vieții încât s-a transformat în proprii săi agresori? Si s-a protejat închizându-se în sine pentru a nu mai simți durerea.
Faptul că îmi scrie este de fapt o reacție compulsivă a unei persoane care crede despre sine că nu are valoare și și-a construit întreaga viață în jurul acestei idei. Tot ce știe este ceea ce a învățat de la părinții și / sau bunici lui: să critice, să judece, să eticheteze, să respingă tot ceea ce intră în contradicție cu propriul adevăr.
Are potențial. Toți avem potențial. Însă în lumea lui, în realitatea lui el nu are nimic. Doar așa se poate simți bine cu sine – coborându-i și distrugându-i pe ceilalți. Când celălalt este idiot, el este deștept. Critica îl ajută să poată trai cu sine.
Nu se întreabă însă ”cum îl ajută pe celălalt faptul că l-am jignit?”. Atât este de împietrit pe interior. Și poate, zic poate, chiar i se pare justificat ceea ce îmi scrie.
Cum poate fi ajutat? Nu poate fi ajutat, întrucât nu putem ajuta pe nimeni care nu vrea să fie ajutat.
Când vine vorba despre mine, mă întreb ce antidot sa folosesc în fata unui astfel de mod de a interacționa? Cum să mă protejez?
Îmi spune: ”Grasule”. Ce să fac? Să ii zic că este prost sau să ii trimit o poză cu cântarul și să îi confirm că nu m-am mai îngrășat de 7 ani?
Nu fac nimic de acest gen.
A-l convinge de adevărul meu înseamnă că am nevoie mea să-l conving că nu sunt gras, să îi arăt ca am nevoie de validarea lui. Asta ar însemna că eu am o formă de nesiguranță în interior.
În definitiv, ăsta-i adevărul lui: pentru gusturile lui sunt gras, pentru altcineva modul în care gândesc mă face să fiu idiot. Important este ce cred eu despre mine: ”sunt gras?”, ”sunt idiot?”.
Cu ce ajută, dacă mă apăr, atacându-l? Ar urla durerea din mine la el, așa cum durerea din el a urlat la mine. Si dacă aș face-o, aș perpetua ciclul durerii și la mine și la el.
Ce simt când citesc un astfel de mesaj?
Mă doare. Durerea somatizează și o simt în piept. Și își face apariția întrebarea ”am făcut ceva greșit?”. Îmi atinge o rană – propria mea rană a respingerii.
Nu îmi este ușor să fiu de acord cu el – deși ăsta este adevărul lui.
Acesta-i prima reacție, cea automată. Urmată de dorința de a-i spune tot ceea ce el mi-a spus.
Dar mă atacă sau mă ajută?
Când sunt prezent, pot face ca durerea să dispară dacă îmi adresez întrebarea: ”de ce mă doare?”. Îmi reamintesc astfel că reacția mea nu vine din adult, ci din copilul de 10, 12 sau 14 ani, care este o victimă a respingerii ca și el.
Programele vechi sunt puternice. Am nevoie, pentru a nu păstra durerea, să îmi reamintesc că ea este reacția copilului meu interior la un stimul primit din mediu.
Practic mesajul de etichetare, de ”hate” mă ajută să intru în legătură cu propria-mi durerea, să îmi simt limitele. Dacă fug de această trăire, voi repeta ca și agresorul meu istoria personală. Nimic nu se va schimba.
Parte din vindecarea mea este să învăț să accept că ceea ce mă deranjează în afara mea este în mine. Și tocmai pentru că mă afectează, am nevoie să continui să lucrez cu mine la mine pentru mine. Așa că tuturor celor care mă jignesc sau mă etichetează, le mulțumesc că împărtășesc cu mine durerea lor, care este și durerea mea.
Mesajele lor sunt un ”reminder” că atâta timp cât mă doare înseamnă că am o rană nerezolvată în interiorul meu. Altfel nu m-ar deranja.
In definitiv și cu critica primită și fără ea, viețile noastre merg mai departe. El cu a lui, iar eu cu a mea.
Avem puterea de a alege fie iubirea, fie ura (hate). Și vom trăi conform a ceea ce alegem. Doar că de prea multe ori alegem ura, respingerea din impuls, fără sa ne dăm seama și ne facem rău nouă. Reacționăm, nefiind atenți la ceea ce se întâmplă în noi.
Și da, tu poți!
