Este firesc sa ai o stare de bine cand primesti aprecierea cuiva. Practic, oferindu-ti un feedback ca i-ai impactat pozitiv viata, simti ca ai facut o diferenta in viata lui, ceea ce ofera un sens vietii tale.
Dar de ce ne zbatem constant sa obtinem apreciere?
Pot sa vorbesc in numele meu si sa spun ca am fost crescut sa observ calitatile celorlalti, nu si pe ale mele. Mie mi se evidentiau propriile defecte si esecuri, asa ca faceam eforturi (uneori ineficiente) ca cei apropiati sa imi vada si sa imi aprecieze calitatile – ceea ce se intampla prea rar.
Nestiind ce am propriu mie si prin urmare nestiind cine sunt, simteam constant o mare nevoie de a fi vazut, auzit, inteles; vizibilitatea mea imi crestea stima de sine.
Cautand aprecierea in afara mea, aveam un comportament inconsecvent: fie ramaneam in anumite relatii, in ciuda mesajelor disperate primite din interior de a iesi, fie ieseam din ele fara sa mai incerc a le repara.
Nevoia acuta de apreciere din partea celorlalti inseamna in mod eronat o confirmare a valabilitatii mele.
Pot observa astazi ca aceasta nevoie se sustinea pe:
– propria devalorizare; intrucat pretul respingerii era prea dureros de suportat consideram ca respingerea vorbea despre mine, astfel ca ma respingeam si eu in baza gandului “eu nu sunt destul de bun”. Alegeam, asadar, sa vad succesul ca fiind o masura a valorii mele, doar daca este recunoscut si apreciat de ceilalti. Altfel, nu il validam.
– un gol interior, pe care incercam sa il umplu cu realizari profesionale, care ar fi trebuit sa ii “ajute” pe ceilalti sa ma valideze. A urmari obtinerea validarii actiunilor mele din exterior, inseamna ca altcineva sa imi dicteze fericirea.
Ar fi mult ai simplu daca cea mai importanta persoana pentru mine (adica EU) ar crezut in tine.
– frica de critica, care impacta performanta – evitam sa iti indeplinesc anumite sarcini, iar atunci cand le faceam, performanta era mica, intrucat era insotita de nesiguranta, fiind blocat in griji si avand o stare de nervozitate, cauzata de teama ca voi gresi. Iar greseala atragea devalorizare.
Ce spunea despre mine faptul ca aveam nevoie de validare?
Eu zic ca mesajul este ca nu ma iubeam indeajuns de mult. Si nu reauseam sa ma iubesc atata timp cat imi proiectam o imagine de sine in functie de opinia celorlalti.
Asa ca am observat ce nu imi placea la tine si am schimbat. Folosind rabdarea in procesul de schimbare, rezultatele au venit. Era o chestiune care incepea cu “cand” si nu cu “daca”.
Gresesc daca spun ca nu te-ai nascut intr-o stare de dubiu cu privire la propria valoare si ca este un comportament invatat? Poate ca l-ai dobandit in familie sau poate la scoala. Stii si tu ca orice invat are si dezvat, nu-i asa?
Si da, tu poti?
M.
PS: Daca nu ti-a zis nimeni, iti zic eu: valoarea ta rezulta din potentialul tau. Ia-ti ochii de la lipsuri si arunca-i pe realizari. Constientizand succesele vei sti ca aparitia lor se datoreaza propriilor tale eforturi. Si apoi vei putea sa te gandesti la ce devine posibil atunci cand stii ca te poti baza pe tine.
