Te-ai intrebat vreodata de ce ai nevoia de a te simti superior celorlalti?
Eu incercam constant sa le arat celorlalti ca sunt mai mult decat vad ei. In sine mea stiam ca nu le sunt superior, dar nevoia era acolo, in mine. In ochii mei era un dezechilibru intre mine si ei. Dezechilibrul era de fapt in mine – dar cine sa recunoasca ca se simte inferior?
Imaginea mea despre mine nu era una buna, deci, ma gandeam ca si a lor era la fel. Impresionandu-i pe ei, ma asiguram pe mine – temporar – ca aveam valoare; eram multumit de mine; aveam respect. Inauntru ma simteam, insa, in continuare gol si nesigur. Era insa o munca de convingere (de fapt, era o lupta) obositoare si fara finalitate de diminuare a valorii cunostintelor sau abilitatii celorlalti. Asta cerea comparatie si, utilizand propriile criterii, ma focusam asupra cautarii si insistarii asupra lipsurilor lor.
Si asa, judecam oamenii in functie de nivelul lor de educatie, de credintele lor religioase si chiar in functie de ceea ce mancau. Le diminuam realizarile si eram incantat de defectele lor; eram un ticalos egoist si nefericit.
Am pus capat unor relatii pentru a demonstra ca aveam dreptate – egoul era incantat. Si asta intrucat priveam viata ca pe o lupta, in cadrul careia aveam o singura varianta: aceea de a castiga. Din moment ce eu am stabilit regulile jocului, impartind lumea in invinsi si invingatori, nu puteam tocmai eu sa fiu elementul slab, dominat.
Nu de putine ori comportamentul celorlalti ma ofensa. Astazi stiu ca “jignirea” primita reprezinta un adevar dureros si o invalidare a mea. De ce m-ar deranja daca nu ar fi adevarat? Sa luam un exemplu: eu stiu ca am simtul umorului. Incearca sa imi spui ca nu am aceasta calitate si vezi daca ma deranjeaza. Afirmatia ta nu ar gasi nicio crapatura in mine, care sa ma determine sa calific cuvintele tale drept o jignire. Simplu, nu?
Manifestam astfel un mecanism de aparare impotriva fricii de inadecvare. Incercam sa compensez, ridicandu-ma pentru o scurta perioada deasupra celorlalti – si deveneam vizibil, admirat. Imi consolidam stima de sine.
Desi acest tip de comportament imi divulga informatii privind propriile indoieli si frici, insa nu eram in masura la acel moment sa privesc mai departe de manifestarile mele. Si cand am vazut, pentru o lunga perioada am negat.
Si da, exista un pic din mine in fiecare dintre noi.
Stiu ca un comportament perpetuat timp de mai mult de 30 de ani nu se schimba asa usor. Insa, intrucat imi este greu, nu inseamna ca voi renunta la demersul de a obtine cea mai buna versiune a mea.
Si da, tu poti (mai mult)!
M.
