O foarte buna prietena si-a facut curaj si mi-a spus ca in ultimii doi ani ei dorm in camera separate. Sunt foarte buni prieteni, insa nu mai este iubire.
A refuzat sa vorbeasca pana acum despre relatia lor si despre directia in care se indreapta aceasta. Se gandeste inclusiv la divort, dar nu se simte pregatita. Nici motivatie nu mai are insa pentru a investi in reconstructia relatiei: “ma gandesc ca daca am fi simtit sa o facem, am fi facut-o pana acum”.
Nu a pus capat relatiei, intrucat inca tine la sotul ei si nu isi doreste ca acesta sa sufere (neluand in calcul daca si in ce forma el sufera acum) – stie ce inseamna asta intrucat parintii ei au divortat. In plus, simte ca se va invinovati de esecul casniciei si de suferinta amandorura.
Ii este frica. Sa o ia de la capat singura la 36 de ani nu este ceva ce isi doreste. Mintea ei o protejeaza impotriva fricii folosind diferite mecanisme pentru a evita un adevar potential stresant.
Se minte ca situatia, desi nu este buna, nu este insa nici atat de rea incat sa se desparta: ziua este la munca; seara si week-end-urile sunt insa dificile. Se minte, refuzand sa recunoasca ceea ce stie. Uneori evita realitatea, alteori o neaga.
Cert este ca simte ca se stinge putin cate putin in fiecare zi. Este constienta ca isi reprima emotiile. Insasi discutia cu mine a fost un efort urias, intrucat s-a confruntat cu aspectele inconfortabile pe care tot incearca sa le evite, dandu-si voie sa-si simta propria nefericire.
Nu vede nicio solutie prin care sa evite durerea. Asa ca, la acest moment (de fapt, de circa 2 ani), negarea si amanarea sunt mai bune decat durerea despartirii. Si totusi isi imputa ca sta in acest blocaj, platind un pret emotional in fiecare zi in care nu actioneaza.
Mult timp a fost in defensiva, incercand sa isi convinga mama si prietenele ca relatia ei trece printr-o faza. Incerca sa se convinga pe ea ca nefericirea ei era doar un episod, insa in sinea ei persistau nemultumirea si teama ca episodul se va transforma intr-o stare de fapt. Inactiunea i-a adus concretizarea fricii.
A pune capat unei relatii cu cineva pe care l-ai iubit, care ti-a fost confident si ti-a imbogatit viata pentru atatia ani este ca si cand te-ai duce la munca si ti-ai concedia cel mai bun prieten fara preaviz sau avertisment.
Situatia prietenei mele se regaseste in multe relatii. Nu este o poveste trista atata timp cat cautam un raspuns la situatia in care ne aflam. Pasivitatea atrage tristetea. Iar pasivitatea inseamna neacceptarea faptului ca suntem nefericiti si gasirea de scuze care ar avea menirea sa ne protejeze, dar care nu modifica realitatea. Adevarul este prea dureros pentru a fi auzit, asa ca il transformam. El insa nu dispare, ramanand o sursa de anxietate si stres. Practic ne mintim pe noi insine.
Suntem nervosi, agitati si nu stim sa indicam exact motivul. O fi oare pentru ca am ingropat adanc emotii negative si pentru ca depunem eforturi mari sa le tinem ascunse?
Cand ne este frica, apelam la negare – o forma de aparare fata de realitatea pe care nu ne-o dorim. De fapt incercam sa negam. Atata timp cat inauntrul nostru suntem nemultumiti, negarea realitatii si ascunderea sentimentelor create de respingerea acesteia nu sunt eficiente.
Tu la ce esti dispus sa renunti pentru a fi fericit/a?
Si da, tu poti!
M.
