Identificandu-mi fricile din relatii, mi-am gasit lipsurile interne satisfacute de exterior, mi-am vazut limitarile pe care mi le impus de-a lungul timpului, dar si pe cele pe care le-am acceptat din partea celorlalti.
Analizarea propriului comportament a reprezentat o oportunitate de a observa cum trecutul, care ma formase, imi influenta prezentul. Eu eram produsul concluziilor trase din relatiile anterioare si actionam conform acestora.
La varsta de 18 ani am fost pus in fata faptului implinit: ne-am despartit subit, iar eu nu am avut niciun cuvant de spus.
Am ales ca acest eveniment sa vorbeasca despre mine si sa imi defineasca modul in care urma sa relationez in viitor. Si asta intrucat concluzia era evidenta: daca o perioada ne-a fost bine, iar ea a ales sa ne despartim inseamna ca era din vina mea.
Am mai inteles ca va fi mereu cineva acolo mai bun decat sunt eu. Si asa a aparut gandul nesigurantei, crescut pe fondul lipsei de valoare. Faceam greseala sa ma compar cu ceilalti, si eu ieseam pe minus mereu, pentru ca imi stiam propriile defecte, dar si nu pe ale lor. Rezultatul comparatiei imi spunea sa stau mic, sa ma multumesc cu putin care era mai bun decat nimic.
Comparatia imi alimenta frica, sporind starea de insecuritate.
Ca si tine si eu sunt compus din mai multe parti (ego, copil, etc), astfel ca in cadrul relatiilor nu iesea de fiecare data aceeasi parte, manifestarile mele fiind diferite dupa cum voi arata mai jos.
Frica de un sfarsit nedorit ma facea sa fiu vigilent sa sesizez fiecare modificare a comportamentului ei. Iar cearta repetata imi prevestea inceputul sfarsitului.
Cu un ego puternic, nu am acceptat niciodata o atitudine pe care o simteam superioara, dominanta. De aceea, conflictul putea fi marcat de doua reactii: pe de o parte tineam sa il castig, stiind prea bine ca perspectiva mea era cea “corecta” si pe de alta parte incercam sa ii arat ei ca greseste, sa o ajut sa vada “problema” cu care se confrunta. Pretul a fost prea scump de fiecare data: ranirea ei si afectarea relatiei imi activau frica despartirii.
Iar daca incercam sa evit cearta (de fapt un dialog al surzilor) pentru a-mi conserva „siguranta”, trebuia sa imi interiorizez nemultumirile, hranind frustrarea. Le ignoram, le inhibam, in speranta (gresita de altfel) ca vor disparea. Pana si speranta avea la baza frica.
Riscul sa declansez o cearta m-ar fi lipsit (temporar sau permanent) de iubire. Asa ca uneori alegeam „siguranta„: ma inchideam in mine si lucram mult. Dadeam curs gandului „mai bine tac, decat sa-mi fac alte probleme„.
Sprijineam falsa siguranta apeland la masti (“fake it until you make it”), menite sa ma ajute sa primesc ceea ce imi lipsea: iubire si validare. Dar nimeni nu este un atat de bun actor, astfel ca din cand in cand nevoile mele ieseau la suprafata. Si cearta reaparea.
Evitand frica, lasam neatinsa radacina suferintei, caci nu rezolvam problema de fond. Fragilul “status quo” era constant in pericol. Iar cand frica isi arata coltii, ascultam ce imi spunea: ma comportam temator, imi pierdem firescul. Totul pe fondul unui compromis nesatisfacator: liniste vs. distantare si pierderea conexiunii emotionale.
Simtind lipsa ei de implicare (fara a-mi sesiza propria contributie la aceasta) ma consideram indreptatit sa nu mai investesc – o facusem pana la acel moment si ea alesese sa nu tina cont de asta. Condus de egoul, iubirea disparea la aparitia gandului: “nu ii pasa de mine”.
Si da, preferam sa ies eu primul din relatie pentru a nu simti abandonul. Era o ultima modalitate de a-mi pastra intacta „siguranta„: alesesem eu sa ies, nu fusesem parasit. Dar era o alta forma de fuga de frica, ceea ce insemna ca nu era liber.
Frica de schimbare ma impiedica sa accept o dinamica diferita a relatiei, intrucat imi zdruncina stabilitatea: “de ce lucrurile nu mai erau ca la inceput?”. Iar ceea ce nu puteam accepta, ma bantuia. Aparea o noua realitate, care mie imi aducea nemultumire – investisem prea mult timp si energie in vechea realitate.
Nu voiam sa imi inteleg frica de singuratate si cea de abandon, luate din copilarie si confirmate de prima mea despartire. Nu intelegeam, deoarece nu investigam. Negam.
Cum as fi putut fi sincer cu ea, cand eu nu eram sincer cu mine? Intrucat nu ma placeam, necunoscandu-mi valoarea, ma toleram. Ma gandeam ca daca m-ar cunoaste cum ma cunosc eu, m-ar respinge – si asta pentru ca eu ma respingeam.
Pasul catre cunoasterea de sine (si implicit catre indepartarea fricilor) il reprezinta analizarea interiorului cu sinceritate. Altfel ar fi doar un demers facut pentru a-ti demonstra ca ai incercat. Ar fi autosabotaj. Sinceritatea in relatia cu mine a insemnat sa imi accept culpa in deteriorarea relatiilor prin interventia egoului, a fricilor, a asteptarilor. Acceptarea exclude invinovatirea, indepartand povara vinei.
In sedintele de coaching imi indrept clientul catre interior, catre propriile sale emotii si frici, fiind convins ca a lor constientizare deschide drumul catre vindecare. Nu te poti vindeca raportandu-te la celalalt, ci intelegand de ce reactionezi intr-un anumit mod la comportamentul lui. El iti apasa doar niste butoane preexistente, cu care ai intrat in relatie, nefiind vinovat de nefericirea ta.
Relatia cu celalalt este de fapt relatia cu tine: tu te raportezi la el asa cum te raportezi la tine. Si daca tu nu te placi, vei sta cu frica ca nici el nu o sa te placa.
Ai vreun raspuns la intrebarea: “ce nu am primit in trecut si imi ofera actuala relatie?”.
Si da, tu poti!
M.
PS: Nu poti fugi de frica, deoarece odata creata aceasta devine parte din cel care a creat-o.
Frica va disparea cand constientizezi ca nu este reala. Cunoasterea de sine iti va aduce validarile si confirmarile de care ai nevoie pentru a simti ca nu poti pierde ceea ce ai deja.
