De mic am fost invățat să mă descurc singur. De multe ori când am cerut ajutorul am fost certat sau comparat cu prietenii sau cu colegii mei. Am înțeles că a cere ajutorul va atrage durerea respingerii, a reamintirii că nu sunt suficient pentru a fi acceptat, plăcut.
Toată copilăria am perceput viața prin ochii bunicii și am crescut cu ideea că viața este grea, că trebuie muncit din greu pentru a avea ceva al tău. Şi chiar dacă ne-a fost greu, nu am cerut ajutorul. Mai bine săraci decât sa ne facem de rușine cerând ajutorul. Știam că oamenii ne vor judecata și ne vor respinge, vorbindu-ne de rău.
Deci, tot ceea ce ne rămânea de făcut era să evităm ca oamenii să știe că ne era greu.
Când ți se spune că doar oamenii slabi se plâng, înveți să te prefaci că îți este bine, înveți să stai în negare pentru a arăta că ești puternic, deși nu te simti puternic.
Deși am crescut, anumite programe din copilărie încă au rămas active. Poți să îl scoți pe Marian din provincie, dar nu poți scoate provincia din Marian.
În fața întrebărilor: “este chiar atât de greu să fii perfect?” și “chiar este nevoie să ceri ajutorul?”, apare gândul „vezi că oamenii te observă și te judecă„. Şi nici măcar nu este gândul meu. Este gândul bunicii mele.
Nimănui nu ii pasă de problemele mele. Fiecare le are pe ale lui. Şi dacă cineva mă judecă, înseamnă că s-a privit în mine ca intr-o oglindă și i-a plăcut ce a văzut în urma comparației – iar al lui ego a avut nevoie să mă critice, să mă coboare pentru a se ridica pe el. Deci, nu spune nimic despre mine.
Pe de altă parte, dacă eu vreau să fiu perfect este pentru că mă resping pe mine, fiind nemulțumit de mine. Mă privesc în ceilalți și văd cât de bine le merge și mă critic că eu nu sunt ca ei, că nu am ceea ce ei au. Şi cred în inocența mea că dacă ceilalți vor fi mulțumiți de mine, dacă mă vor plăcea, o să reușesc să mă plac și eu.
Deși lumea, care este formată de oamenii din jurul meu, nu este atentă nici la prefăcătoria mea și nici la perfecțiunea mea, eu continui să acționez la fel ca și până acum. Conștient înțeleg că ceea ce fac nu mă avantajează, însă emoționalul este mai puternic.
Frica de respingere a rămas in mine. Inconjurat de frici și de dezamăgirile de sine, folosesc propriile greșeli ca motive de autocritică, soră cu autoflagelarea emoțională.
Nemulțumit de mine mă autoizolez, inverșunându-mă și mai mult in respingerea de sine.
Să cerem ajutorul este greu. Povesteam la un moment dat despre o clientă căreia i-a fost greu sa mă contacteze când avea 75 kg și a făcut-o atunci când a atins pragul de 80 kg – i-au trebuit 4 săptămâni să piardă cele 5 kg acumulate în perioada în care a stat în așteptare.
I-a fost frică să ceară ajutorul. Nu era pregătită să accepte că 75 kg erau prea mult. Când punctul critic de 80 kg a fost atins, și-a făcut curaj.
Şi ajungi să ai 90 kg, 100 kg, 110 kg și te intrebi: “oare de ce eu nu pot?”.
Un răspuns ar putea fi: “pentru că îmi este frică să cer ajutorul ca să nu simt că sunt neputincios” – deși sunt neputincios, întrucât nu reușesc să slăbesc. Dar mai bine nemulțumit de mine pentru greutatea avută, dar mândru că nu cer ajutorul, decât să fiu subțire și incântat de modul în care arăt, dar dezamăgit că și alții știu că sunt o persoană slabă, care are nevoie de ajutor ca să slăbească.
Deci, cine a stabilit să fiu nefericit? Mindset-ul meu. Modul meu de a gandi. Eu nu mă las să fiu fericit.
Incă nu m-am hotărât dacă în acest material am vorbit despre tine sau despre mine. Tu ce crezi?
Şi da, tu poți!
Marian Bănățeanu
Health Coach
