Pentru mine scrisul este terapeutic, ajutandu-ma sa explorez inca o data ceea ce ma impiedica sa ma simt bine. Asa ca voi pune in cuvinte ceea ce doar in mintea mea se intampla si nimeni nu vedea.
Pentru aproape un an de zile am avut o relatie cu anxietatea. Si daca imi spuneam ca era rodul imaginatiei mele, asta nu o facea sa dispara. Eu o simteam. Asa ca era cat se poate de reala.
 
Nu stiu daca cunosti expresia “urlau peretii”, insa eu asta simteam cand eram amandoi (eu si anxietatea) si nu este pic de exagerare. In mintea mea, anxietatea era acasa. Se instalase si ma convinsese ca imi voia binele, blocandu-ma in pasivitate, handicapandu-mi orice vis si proiect.
 
Venirea ei m-a schimbat. Parca ma dedublasem; nu ma mai simteam ca fiind eu. Nu mai puteam fi eu. Tot ceea ce stiam era ca ma simteam singur cu frica mea intr-un prezent sufocant, care nu putea avea un viitor diferit de ceea ce traiam. Eram neputincios.
 
O simteam ca pe o presiune surda si difuza, fara a fi dureroasa, care ma incapacita. Panicat de un tremur ireal, corpul reactiona prin somatizari.
 
Dar nu era ceva constient, ceva ce puteam controla; venea de undeva din adancuri. O simteam cumva ca un rezultat al unui cumul de cauze, nefiind in masura sa pun degetul pe una dintre ele.
 
Am incercat sa ii rezist, dar nu era nimic caruia sa ii rezist. Si cumva daca opui rezistenta, persista. Nu iti doresc sa te temi de nimic. Nimicul este puternic atunci cand il hranesti.
 
Incapabil sa ma intreb “care ar fi motivul pentru care mi se intampla asta?”, ma intrebam obsesiv “de ce mi se intampla mie?”. Ma victimizam. Atat mai puteam face.
Imi aparea des intrebarea: “ce voi face daca ….?”. Incertul era noul meu prieten. Neputandu-ma elibera de aceasta intrebare obsesiva si de disconfortul din piept, traiam inspaimantat (daca o poti numi viata) pe modulul automat.
Timpul petrecut cu cei dragi era lipsit de emotia dupa care tanjeam.
 
Aveam parte de un nou tip de normalitate, pe care nu o doream si pe care nu o puteam controla apeland la ratiune. Argumentele rationale erau surde in fata anxietatii.
 
Constant obosit intrucat nu puteam dormi si cu mintea tulburata, nici eu nu stiam exact cum as fi putut fi ajutat. Crezi ca ar ajuta daca ti s-ar spune: “chiar nu ai motive sa simti asta” sau indemnul: “de ce nu te gandesti la altceva?” sau “de ce nu te relaxezi?”? Ei bine, nu! Orice recomandare m-ar fi facut sa ma simt neinteles. Mi-ar fi reamintit ca nu sunt in stare sa imi conduc propria viata, pentru ca nu imi puteam controla mintea.
Fire hiperanalitica, imi investigam viata macinat de intrebarea: “cum am ajuns aici?”. Si isi facea loc regretul ca as fi putut face diferit lucrurile.
 
Am dezvoltat un mecanism de adaptare: m-am inchis in mine, incercand sa evit nesiguranta, incertitudinea si am apelat la vechiul meu fel de a fi, disimuland. Foloseam iarasi masti, pentru ca imi era rusine de persoana care ajunsesem. Si imi era rusine ca am apelat iarasi la masti. Doar ca nesiguranta si incertitudinea erau ca o umbra. Si nici chiar in intuneric nu dispareau, ci deveneau mai puternice. Evitarea oricarei actiuni de schimbare a situatiei de fapt ma rupea de realitate. Consecintele evitarii erau cat se poate de reale: nu indepartam gandurile negative, ci le pastram aproape de mine, perpetuand starea de frica. Mintea imi servea constant minciuni.
 
Sufocat de incertitudine cu privire la ceea ce va fi, ma gandeam ca nu mai am resursele pentru a face fata la ceea ce se intampla si se va intampla.
 
Dezamagit de mine ca imi era frica si ca ma lasam chinuit de anxietate, ma resemnasem; ma simteam o victima, dupa cum spuneam mai sus, care insa nu cerea un salvator. Nici macar nu mai voiam sa mai fiu ajutat. Asa ca m-am retras si m-am izolat in asteptare; dar nu era o asteptare a ceva ce urma sa se intample, ci o asteptare ridicata pe neputinta.
 
Ma gandeam ca ar fi trebuit sa o controlez, deoarece totul este produs de mintea mea si daca eu nu imi pot controla gandurile, eram o persoana slaba, care merita ceea ce i se intampla – asa ca ma respingeam, nemultumit de mine.
La fel cum cineva cu mana rupta nu o poate vindeca doar pentru ca vrea, nici eu nu puteam schimba nici ceea ce gandeam si nici ceea ce simteam, in ciuda faptului ca stiam ca nu era real, 
 
Ei bine, intrasem intr-o lume noua necunoscuta, in care gandurile imi apareau urmare a absentei oricarui control dictat de ratiune. Poate acum vei intelege expresia “down the rabbit hole”?
 
Simteam ca tot ceea ce intampla si urma sa se intampla era indreptat impotriva mea. Si singura cale de a gestiona o astfel de realitate era sa ma lupt cu ea prin rezistenta.
# rezist insa nu era solutia.
Eram deznadajduit, fara dorinta de a mai face ceva, intr-o lupta in care pierdeam zilnic.
 
La un moment dat mi-am dat seama ca incercam sa joc “razboi” cu anxietatea si nu “poker”, profitand de cartile pe are le aveam. Iar cea mai importanta carte a mea era compasiunea. Si cand spun compasiune spun blandete. Compasiunea m-a ajutat sa vad limpede ce reprezenta suferinta care ma coplesea; ca era a mea.
Am ajuns la mine privindu-mi partile pe care le respingeam, pe care nu le acceptam. Nu realitatea era problema, ci modul in care eu ma raportam la realitate. Ceva nu era in regula cu mine, respectiv neincrederea in mine si convingerea ca nu sunt suficient. Si stand in anxietate fugeam de cine eram si de cine as fi putut fi, evitand confruntarea cu mine.
Cat timp am refuzat din lipsa de curaj sa privesc ceea ce nu imi placea la mine, nu aveam viitor. Maine urma sa semene cu astazi.
Acceptand insa ceea ce nu imi placea si respingeam la mine si ca este normal sa nu stiu ce imi rezerva maine, am putut sa ma intorc la mine. Si asa am aflat ca in spatele incapacitatii mele statea capacitatea de a ma ridica pentru mine.
 
Cand te simti singur, desi exista o mana intinsa, singura persoana care te poate ajuta esti tu. Nimeni nu poate face aceasta calatorie in locul tau. Eu am fost acolo pentru mine, cand nu credeam ca nu mai este posibil sa fac asa ceva.
Si nu am iesit nici slabit, nici neiubit, ci intarit si mai aproape de mine.
 
Am iesit cu o relatie noua cu mine, bazata pe acceptare de sine.
A fost greu. Iar uneori imposibil. Au fost caderi. Si am plans mult, intrebandu-ma “de ce nu pot sa fac ceva pentru mine?”.
Scriind acest articol, mi-am amintit o discutie cu cineva care m-a fost avertizat ca daca voi continua pe acest drum al cautarii de sine voi fi incercat, intrucat voi scoate la suprafata lucruri ascunse in mine. Si i-am raspuns ca vreau mai mult pentru mine si ca imi asum. Nu am stiut atunci ce mi-am asumat.
 
Poate ca ne-am intalnit pentru ca eu sa ma fac bine.
Poate ca a fost un test. Poate il voi mai da inca o data. Cine stie?
 
Mai vorbim din cand in cand. Acum o simt cand vine, (ii) zambesc si ii spun “stiu ca imi vrei binele”.
 
Am scris aceste lungi randuri celui care traieste fortat de sine o poveste asemanatoare, celui care se respinge pe sine pentru ca trebuie sa traiasca in frica, celui afectat de indoiala, celui blocat fara de speranta, celui care nu mai gaseste un sens in propria-i realitate.
Mesajul cuvintelor mele este ca nu esti cine mintea ta iti spune ca esti, ca daca mintea iti spune ceva, nu insemna ca si este adevarat.
 
Am scris intrucat poate exista un sfarsit pe care sa il imbratisezi, care iti arata ca aceasta relatie dificila te poate transforma, in tine existand capacitatea de a-ti reveni.
 
Am scris intrucat avem nevoie de povesti in care sa privim si sa ne regasim propria durere si care sa ne arate ca altii au reusit. Vrem sa stim ca se poate.
 
Am scris despre speranta, intrucat fiecare dintre noi este o poveste in sine, in care ne prezentam fragili, plini de defecte si in care credem ca nu putem repara acele parti interioare neacceptate si respinse.
Am fost crescuti sa credem in perfectiune si sa tindem sa o atingem. Si asta ne face sa ne ascundem problemele.
Nu putem fi perfecti, dar putem fi minunati.
 
Daca vrei sa judeci ceea ce ai citit, fa-o. Daca vrei sa tragi o concluzie, fa-o. Daca vrei sa trimiti articolul unui prieten care are nevoie, fa-o. Esti liber sa faci tot ceea ce vrei cu acest text.
Eu te invit insa sa stai de vorba cu tine si sa te intrebi: “ce nu imi dau voie sa fac?”, “ce ma sperie?”.

Si da, tu poti!

Marian Banateanu

Life coach, specializare cognitiv-comportamentala.
NLP Practitioner.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *