El nu parea genul care oferea suport nesolicitat, insa adora sa o “salveze” din fiecare situatie cu care se confrunta.

Interesant este ca nu au inceput relatia din postura de “Salvator – Victima”, ci si-au cautat sustinerea reciproca pentru a creste si a se schimba. Bunele lor intentii s-au evaporat dupa o perioada, cand fiecare a repus in scena propriul tipar comportamental neconstient utilizat si in relatiile anterioare.

Se aflau pe niste culmi ale bucuriei si implinirii neatinse pana atunci: el satisfacut ca era in centrul atentiei, iar ea ca nu mai avusese o astfel de interactiune cu niciun alt barbat. Fiecare parea ca primea ceea ce avea nevoie. Dar niciodata nu este indeajuns. 

Avea incredere in capacitatile ei intelectuale, motiv pentru care s-a si indragostit de ea, insa treptat el s-a indepartat de imaginea pe care i-o proiectase initial. Simtea sa faca mai mult pentru ea.

Salvatorul si-a facut aparitia in interiorul lui inca din copilarie, cand a inteles, in urma interactiunii cu adultii care indeplineau in relatia cu el rolul de autoritati parentale, ca daca ofera, primeste. Deci, victima a unei iubiri conditionate s-a transformat intr-un Salvator, stiind ca doar asa va capata afectiune.

Interiorul lui a ajuns sa fie un amalgam de parti: putin histrionic, putin narcisist, cu o valoare scazuta a stimei de sine si convins ca trebuia sa ofere valoare celorlalti pentru a fi demn de iubire. Mai avea si credinta ca era bun pentru ca oferea fara a cere nimic in schimb – cerea, dar nu stia.

Intrucat ea avusese o copilarie grea, el a simtit ca era responsabilitatea lui sa se asigure ca ea nu va mai suferi niciodata. Astfel ca se simtea extrem de vinovat de fiecare data cand ii simtea dezamagirea.

Sprijinul lui aparent neconditionat ascundea frica de a nu fi important pentru ea. Ea “trebuia” sa stie ca se putea baza pe el.

Se spune ca nu poti profita de nimeni, daca ofera fara asteptari. Insa el, pentru ca avea asteptari, avea si frustrari. Pava singur calea catre conflictul interior, simtindu-se nedreptatit sau anxios in functie de disponibilitatea ei fluctuanta fata de nevoile lui. Astfel ca relatia lor era un carusel emotional.

Ea nu ii putea insa oferi astfel cum el o facea; disponibilitatea ei era redusa. Si de aici frustrarile lui. Uneori obosea si avea nevoie sa se lege la ea pentru a putea continua, insa ea nu era disponibila. Termenii ei erau inacceptabili pentru el. Desi ii cunostea nevoile, ea nu ii putea oferi astfel cum el o facea. El astepta sa fie iubit, asa cum o iubea el.

Pentru el acest tip de interactiune era epuizant, consumator de resurse, dar i-ar fi fost rusine sa recunoasca fata de el ca avea nevoie de ea. Nu ii placea sa ceara iubire. Si-ar fi dorit ca ea sa il simta.

Adevarul este ca el se valoriza pe seama ei. Adora sa stie ca ea avea nevoie de el. Doar avand valoare pentru ea, el putea sa se accepte. Ea il valida, asa cum cei care il crescusera o facusera.

O folosea fara sa isi dea seama, pentru a umple un gol intern. Era o forma de egoism pe care tarziu a inteles-o. Prin felul lui de a fi, a blocat posibilitatea de a avea cu ea un contact real, autentic.

In spatele nevoii de satisfacere a stimei de sine, a validarii se afla asadar nevoia lui avida de iubire.

Fiind focusat pe nevoile ei (dar indirect si pe nevoile sale neconstiente) si incercand sa respecte ceea ce ea ii spusese la inceputul relatiei: “daca m-ai obisnuit intr-un fel, nu schimba”, catre sfarsitul relatiei, pe fondul evitarii exprimarii sentimentelor, el ajunsese extenuat emotional.

Credea ca iubirea pentru ea il indemna sa o ajute chiar si atunci cand ea nu ii cerea. Era de fapt nevoia lui de a simti iubire. O facea pentru el. Si asta intrucat ceea ce facem, facem pentru noi, chiar si cand incercam sa ii salvam pe ceilalti de ei insisi.
Salvand-o pe ea si urmarind sa ii arate ca era mai bun decat oricare alt barbat, el se salva pe sine, isi vindeca o parte ranita a propriului sine.

Dar ea nu il putea salva de propriile sale insecuritati, asa cum nici el nu o puteam face pentru ea.

Se lasa condus de nevoile ei, simtindu-se responsabil pentru ceea ce ea simtea. Cand ei nu ii era bine, lui nu ii era bine.

In definitiv, pe langa faptul ca o iubea, era vorba si despre a se simti in siguranta alaturi de ea: tot ceea ce facea era menit sa o convinga ca avea nevoie de el. Ciudat cum, necunoscandu-si valoare, din frica cauta sa o pastreze langa el aratandu-i ca se poate baza pe el, nu-i asa?

Era o forma de control prin care incerca sa isi pastreze fericirea. Dar ce fericire este aceea daca apelezi la mecanisme de control?

Uneori simtea ca o obliga sa mearga pe un drum care nu era al ei. El il parcursesem si stia ca il putea parcurge si ea. In plus, nu era singura; era cu el. Ar fi trebuit sa ii fie usor. Insa lucrurile nu stateau asa cum credea el: fiecare are ritmul lui. Lipsa lui de rabdare aparuse din dezamagirea ca simtea ca ea nu ii aprecia eforturile, ca ii nega implicarea.
 
Tot ce putea face era sa fie acolo pentru ea, sa ii ofere spatiu si sa fie dispus sa o asculte atunci cand avea nevoie – dar era prea putin pentru el; el putea mai mult, mult mai mult.
Lectia lui a fost aceea ca nu poti schimba si nici salva pe nimeni. Iar daca incerci sa faci asta ii transmiti ca esti nemultumit de el.
Nu ii putem salva pe ceilalti, ci doar pe noi. Cel mult le putem ajuta vindecarea, neputandu-i vindeca. Iar noi nu putem deveni completi, vindecandu-i pe ceilalti.

Si da, tu poti!

Marian Banateanu

Life coach, specializare cognitiv-comportamentala.
NLP Practitioner.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *