Relatiile mele, ca ale multor altora, incepeau in extaz si se terminau in agonie. Cand sentimentele imi erau impartasite, ma simteam euforic. Insa, cand simteam ca relatia se termina, aveam parte de durere si ma confruntam cu un sentiment de sfarsit.
Simtindu-ma incomplet, ma agatam de cineva special in disperarea de a ma simti in siguranta, de a ma echilibra. Acesta este motivul pentru care am si folosit des expresia “nu pot trai fara tine”. Persoana iubita devenea responsabila pentru fericirea mea. In plus, era o modalitate de a pune presiune, de a o responsabiliza, de a o face sa inteleaga cat de importanta era pentru mine si sa actioneze in consecinta.
Nu puteam concepe ca iubirea pe care i-o purtam urma la un moment dat sa nu mai fie impartasita si cautam permanentizarea ei. Ii ziceam cu alte cuvinte: “nu ma poti face sa ma simt special si apoi sa pleci”.
Era oare gresit sa am astfel de asteptari?
Daca as fi fost matur:
– as fi observat ca îmi ascundeam disperarea de a nu suferi in iubirea pe care i-o purtam;
– nu as fi incercat sa imi modelez relatia si partenera in functie de criteriile si nevoile mele, ci as fi acceptat-o asa cum era ea. Partenera mea devenea astfel o reflectie a ceea ce eu imi doream sa gasesc si sa mi se ofere in cadrul relatiei;
– as fi supravietuit durerii fara cicatrici.
Constant eram afectat de momente de anxietate cauzate de teama ca viitorul cu persoana iubita ar putea arata diferit decat imi doream.
Momentele prea lungi in care nu eram impreuna le percepeam ca fiind periculoase pentru viitorul nostru si orice diminuare a afectiunii ei imi intarea aceasta convingere. Mintea venea sa imi sprijine anxietatea, creand scenarii negative si dureroase.
Am fost egoist. Desi imi doream ca ea sa fie fericita, conditionam ceea ce ofeream de ceea ce primeam. Si cand nu primeam, ma inchideam si pedepseam prin tacere si raceala. Era un joc de putere menit sa ma ajute sa detin controlul, pe fondul existentei unor ganduri posesive.
Iar cand simteam ca lipsa de afectiune se prelungea insemna ca se apropie sfarsitul si alegeam sa ies. Teama de a nu suferi era mai puternica decat dorinta de a lupta. Asa ca preferam sa abandonez eu, decat sa fiu abandonat. Imaginea de sine imi era astfel protejata.
Ma deschideam oricum greu si atunci cand o faceam, aveam in gand avertismentul nespus: “daca te-am lasat inauntru, ai grija sa nu strici ceva.”
Am aflat peste ani ca:
– nu te-am cautat, ci “te-ai intamplat”; ai venit pentru ca trebuia, cand trebuia si pentru ca eram pregatit pentru tine atunci. Si ca am ramas impreuna atata timp cat a fost „chimie” intre noi doi.
– dependenta mea reflecta vulnerabilitatea de a nu fi ranit / dezamagit.
– am pierdut prea mult timp stresat de viitorul relatiei in loc sa ma bucur de momentele impreuna. Eram blocat intr-un trecut cu niste experiente (care in viziunea mea nu trebuiau sa se mai intample) si orb la lectiile pe care de fapt le aduceau.
– pentru a fi fericit nu trebuie sa apartin cuiva sau sa ‘detin‘ pe cineva.
– am fost prost sa nu observ ca frica imi tinea pe loc cresterea. De teama abandonului / respingerii, eu eram concentrat pe a conserva ceea ce aveam si nu pe ceea ce traiam.
Trebuia sa stiu ca sursa fericirii mele nu era persoana pe care o iubeam, care, din perspectiva mea, trebuia sa imi ia durerea, sa ma faca fericit, sa ma iubeasca neconditionat. Asteptand ca ea sa ma completeze, eu ramaneam incomplet. Aveam asteptari nerealiste, care au condus in final la dezamagire.
Astazi simt sa ii spun: “te aleg, nu pentru ca am nevoie de tine, ci pentru ca ador sa fiu cu tine, sa visez cu tine, sa construiesc cu tine”.
Ma bucur ca astazi nu mai sunt “mic”.
Si da, tu poti!
M.
