Ca si tine si eu am avut persoane carora nu le-am putut “da drumul”. M-au dezamagit si netrecand peste deceptii, le purtam cu mine ca pe niste pietre grele.
Resentimentele imi perpetuau durerea. Ma gandeam la ceea ce se intamplase si rescriam scenariul evenimentului continuu in minte.
Si cu toate ca sesizam impactul trecutului asupra starii mele de bine, simteam ca as fi renuntat la mine daca as fi luat decizia de a ierta.
Cunosti expresia „sa il ierte Dumnezeu, caci eu nu pot!„? Fara a intra cu tine intr-un dialog religios, iti spun ca (pentru mine) cel care o astfel de afirmatie se pune deasupra lui Dumnezeu.
De ce nu iertam?
Din punct de vedere cognitiv, partea din creier numita “creierul reptilian” foloseste emotiile de tipul invinovatire ca parte din sistemul de protectie impotriva unor viitoare agresiuni. Ceea ce incerc sa spun este ca exista in noi un program care stie ca cel care ne-a ranit reprezinta un pericol pentru noi si incearca sa il tina la distanta.
Intrucat iertarea pare ca indeparteaza aceste aparari, se creeaza un risc de vulnerabilitate de tipul: m-ai ranit –> te-am iertat –> m-ai ranit din nou, care ar putea determina aparitia:
- unei situatii identice cu cea care a generat durere (deci mai multa durere)
si
- a dezamagirii la adresa mea ca am fost slab si m-am expus unei situatii de a suferi din nou.
Apar fricile care sunt generatoare de durere. Si ajungem astfel in zona emotionala, intrucat in viata noi cautam placerea si nu durerea.
In plus, a nu ierta imi aducea un oarecare confort. Ma ajuta sa imi justific un anumit comportament, sa stiu ca aveam dreptate (era nevoia egoului). Asta inseamna ca avand statut de victima, eu eram o persoana buna. Asa ca egoul meu se hranea din neiertare. Ma simteam puternic.
Evenimentele generatoare de durere devenisera parte din fiinta mea, vorbind altora despre mine. Ele ma ajutau sa obtin justificari pentru momentele in care aveam vreun esec.
Invinovatindu-i pe cei care m-au ranit transmiteam, asadar, subconstientului mesajul de perpetuare a statutului de victima. Eram copilul permanent vulnerabil a fi ranit.
Neiertand am ocolit vindecarea, iar asta a impactat in moduri pe care nu le-am banuit. De exemplu: parintii m-au lasat la bunici si veneau rar in vizita. Mic fiind m-am simtit abandonat, nedorit, respins. Iar la maturitate, rana emotionala originara a fost constant activata de diferite atitudini ale partenerelor, ceea ce atragea inchiderea / racirea mea. Cu alte cuvinte, erau evenimente care recreau situatia copilariei si imi repuneau in scena sentimentele de frustrare, respingere/ abandon.
Statutul de victima avea si alte avantaje: il puteam santaja pe celalalt sa se revanseze constant fata de tine. Aceasta situatie este des intalnita in cadrul relatiilor, cand unul dintre parteneri greseste, iar celalalt permanent ii reaminteste greseala, il tachineaza, insinueaza. Victima ajunge, asadar, sa aiba o pozitie superioara agresorului. Si profita, obtinand siguranta prin punerea agresorului intr-o situatie in care va trebui sa faca eforturi pentru a-i face pe plac sau sa indrepte ceea ce a facut si poate un pic mai mult de atat. IAr nevoia de siguranta mie imi spune ca de fapt imi este frica.
Pentru mine a ierta a inseamnat sa fac pace cu trecutul. Mi-am facut mie un cadou, indepartand fricile din mine. Am facut-o pentru mine, nu pentru celalalt. A nu fi iertat ar fi inseamnat sa stau inchis in amaraciune, executand o pedeapsa pentru o fapta pe care nu am savarsit-o; insemna sa perpetuez durerea. Stii vorba care spune ca a nu ierta este ca si cand ai bea otrava si ai astepta ca cel care te-a suparat sa moara, nu-i asa?
A ierta a inseamnat sa ma eliberez de o povara. Eu nu iti spun ca am uitat evenimentul generator de durere, ci iti zic ca am ales sa nu mai fiu condus de ceea ce mi s-a intamplat; nu ma mai afecteaza. M-am eliberat de un trecut care imi afecta prezentul. Spune-mi egoist, insa cautand iertarea, mi-am cautat fericirea.
A ierta a inseamnat sa renunt la dreptul de a-l rani pe cel care m-a ranit. Am fost tentat de nenumarate ori sa ma razbun. Iar de cateva ori chiar am facut-o. Simteam dorinta de a pedepsi, de a distruge. Si am facut-o!!! M-am razbunat!!
Intreaba-ma: a meritat?
Ei bine, nu am simtit nici descarcare, nici eliberare, nici satisfactie. Nimic. Egoul era incantat, dar durerea nu disparuse din mine.
Si asta poate pentru ca am raspuns unei energii negative tot cu energie negativa? Ori poate pentru ca spatiul gol din mine nu a putut fi umplut cu spatiul gol creat de ranirea celuilalt? Sau pentru ca linistea nu poate coexista cu ranchiuna, resentimentele si mania?
Am aflat astfel ca a ierta este un gest de iubire la adresa mea si indirect la adresa celui care m-a ranit.
Cum am reusit sa iert?
Pentru mine iertarea nu este un act rational, ci unul spiritual. Facand o tehnica de eliberare emotionala, numita CALATORIA (pe care o practic si cu clientii mei), am inteles motivul pentru care mi s-a intamplat evenimentul pe care l-am apreciat ca fiind generator de durere, am inteles cum am crescut urmare a ceea ce s-a intamplat. M-am simtit eliberat.
Iertarea este o alegere. Si daca alegi sa ierti, si daca alegi sa nu ierti, in ambele variante ai dreptate. Consecintele sunt insa diferite si prin urmare si viata ta.
Si da, tu poti!
Marian Banateanu
Coach, specializare cognitiv-comportamentala
Nutritionist, specializare low carb.
Un răspuns la „VIDEO – Despre a ierta”
E adevarat tarziu am invatat sa iert, chiar cand sunt suparata tin supararea cateva ore dupa care analizez,oare de ce am primit aceasta palma o merit?.Dupa ce-mi trece supararea iert totul si pun totul pe destin ca asa trebuia sa mi se intample ,nu am fost ambitioasa tot timpu am lasat de la mine si am plecat departe de problema ca sa nu incurc pe nimeni lucru care te face sa te izolezi de lucruri si oameni.Am multumirea sufleteasca ca am iertat totul in viata iar viata trebuie traita in continuare.