Cautarea de sine este un proces uman perpetuu, fie ca il constientizam sau nu. Schimbarea intervine cu adevarat insa in momentul in care incepem sa ne adresam acele intrebari pe care le-am evitat “cu gratie” atata timp.
Pentru mine acest moment a fost in urma cu 3 ani cand, pentru prima data, am vrut sa stiu asumat “de ce nu ma plac”.
Te-ai privit vreodata cu atentie in oglinda? Ti-ai urmarit fiecare contur, detaliu, iregularitate? Cum te-a facut asta sa te simti?
Daca ai putut sa o faci cu lejeritate si zambet, relaxare legata de tot ce descoperi, este minunat, dar cati dintre noi pot spune asta?…
Mergi mai departe de atat. Mai profund.
Incearca sa vezi cum esti tu in interior.
Eu am facut-o si am detestat tot ce am vazut in acel moment. Am respins initial. Nu credeam ca tocmai eu puteam fi atat de “mic”.
Iar asta a deschis mai departe un nou val de intrebari. “Ce spune despre mine faptul ca am atatea frici?” si “Cum fac sa ajung sa ma iubesc?”.
Nu am avut raspunsuri pe loc, dar de cele mai multe ori intrebarile sunt mult mai importante pentru ca deschid calea intentiei. Apoi vin si raspunsurile.
Eu am ales sa ma schimb, sau in fapt sa construiesc noul eu cu tot ce invatasem de la vechiul eu.
Dar nu a fost usor. Vechiul eu avea radacini puternice, iar pe masura ce le zdruncinam incepeau sa cada mai multe scuturi, si eram tentat sa(-mi) rezist mai mult.
Este o lupta pe care o duci in prima parte gol si mut. Doar asa poti lasa loc unui nou tu.
Cartile si sfaturile nu m-au ajutat in astfel de momente. Cum ar fi putut? Abia aveam loc de gandurile ce veneau valvartej – se asezau, pentru ca in ziua urmatoare sa inceapa sa curga iarasi.
“Ai rabdare… este un proces. Vei simti cand s-a produs schimbarea.” De cate ori ati auzit asta?
In mine urla egoul ca pierd timp cu prostii legate de spiritualitate, ca nu fac in fapt nimic concret si util, deci timpul trecea degeaba.
Ce am simtit sa fac insa a fost sa continui sa caut raspunsuri. Sa nu mai alung intrebarile.
Iar cand ceri cu adevarat, ti se ofera. Au aparut oameni in viata mea care mi-au oferit ceea ce cautam, sau m-au indrumat catre alti oameni.
Surprinzator, nu?
Am ajuns la mine ca urmare a contactului uman.
Am fost ajutat sa ajung la mine.
Am fost provocat sa vorbesc despre mine. Iar cu cat vorbeam mai mult, cu atat aflam mai multe despre mine si eram mai aproape de noul eu.
Mi-am oferit rabdare si nicio presiune din partea timpului. Nu mai aveam tinte. Am ales sa ma bucur de proces si de ce imi oferea fiecare zi. Neamaiavand ochii atintiti asupra rezultatului, am inceput sa simt prezentul, sa fiu atent.
Mi s-a confirmat ca nu stiam ce inseamna iubirea si, ca inainte de a iubi, trebuia sa ma iubesc pe mine pentru a intelege ce inseamna sa fiu complet.
Am invatat ca pentru a oferi cuiva timpul meu, mai intai trebuia sa stiu sa stau eu cu mine si sa imi placa – sa fie pace in mine.
Am inteles ca a fi responsabil inseamna a privi ce se intampla intre mine si tine drept o alegere – alegerea mea, nu un motiv de a invoca alte frici.
Mi s-a confirmat ca a fugi nu este o solutie.
Mi-am inteles natura duala si faptul ca sunt o colectie de paradoxuri: prea serios si peste masura de neserios, uneori profund si alteori superficial, prea sensibil si rece ca o stanca. Dar si ca imi place asta la mine.
Astazi, privesc in urma la persoana care eram inainte de acest proces, si nu doar ca nici conexiunile nu mai sunt, dar nu ma recunosc nici macar vizual (in poze parca este o alta persoana).
Astazi, imi multumesc ca am acceptat un act de iubire din partea mea: acela de a ma schimba. Si multumesc oamenilor care au vrut si au stiut sa ma ajute.
Mi-am dat o sansa – poate cea mai importanta.
De ce ti-am redat din povestea mea? Pentru ca fiecare pas pe care il faci este inevitabil cu tine. N-ai vrea sa-ti poti zambi?
M.
