Am fost un prost. Am crezut ca, fiind in relatie cu mine, ea trebuia sa ma faca fericit, sa ma salveze de nefericirea mea.
Si pentru ca se descurca atat de bine, asteptarile mele la adresa ei erau mari: credeam ca ma va face fericit tot timpul.
Iubirea ei ma valida. Atentia ei imi acoperea lipsurile reale si imaginare. Faptul ca ea ma placea era garantia faptului ca puteam sa ma plac si eu. Si eu ma placeam atata timp cat eram placut de ea.
Ma refugiam in relatia cu ea pentru a-mi ascunde problemele emotionale. Nu mai era nevoie sa imi infrunt demonii atata timp cat imi oferea drept refugiu iubirea ei; eram in siguranta.
Iar nemultumirea mea fata de mine ramanea in interior, ascunsa, nerezolvata. Uitasem ca nu ma iubeam.
Rar se intampla insa ca ceea ce este ascuns sa ramana ascuns.
Golul interior aparea de fiecare data cand ne certam, reamintindu-mi ca aveam nevoie de iubirea mea si nu de iubirea ei; dar, pentru a ma iubi trebuia sa fiu pregatit pentru a-mi infrunta propriile dezamagiri. Trebuia sa ma impac cu trecutul.
In plus, incapabil in a-mi accepta propriul trecut, cum as fi putut accepta trecutul ei?
Si chiar daca i-as fi cerut, ea nu putea duce aceasta lupta pentru mine, caci nu era lupta ei.
Tot ceea ce pe mine ma afecta, ne afecta noua relatia, caci ea nu stia intotdeauna cum sa ma ajute. Eu eram focusat pe nervozitate, insecuritate, cereri nesatisfacute. Cautand sa ma faca fericit (nefiind insa obligata la asta), ea se strecura catre mine printr-un teren minat.
Iar eu profitam. Ma gandeam doar la mine. Ceream si mi se oferea. Si asta pentru ca si eu la randul meu ofeream – deci eram indreptatit. Aveam asteptari.
Cand ne certam, frustrat si ranit o judecam.
In prostia mea credeam ca daca o pedepseam prin raceala si retragere, va intelege mesajul si imi va oferi iarasi ceea ce aveam nevoie: fericire. Ma autosabotam.
Si cu cat ma uitam mai mult la “lipsurile” ei si la fricile mele, cu atat o indepartam mai mult.
Frica ma facea sa ignor faptul ca ea ma alesese si ca voia sa joc un rol important in viata ei. Aceasta insecuritate mi-a afectat multe relatii.
Uneori eram incapabil sa ii ofer dragostea mea, daca nu primeam ceea ce aveam nevoie.
Alteori o acuzam de starea mea de nefericire.
Si mai tot timpul imi era frica de potentiala ei critica, ceea ce ma facea sa ma ascund; daca ar fi aflat unele lucruri despre mine si-ar fi schimbat parerea si nu m-ar mai fi iubit, corect? Si atunci cine as fi fost eu fara “my better half”? Cu alte cuvinte, acceptam ca eram incomplet si imi asumam rolul de “parte mai putin buna”.
Recitind ceea ce am scris, mi-a aparut o intrebare pe care la acel moment nu mi-am adresat-o niciodata: “A CUI ESTE VIATA TA?”. Fiind viata mea era, asadar, responsabilitatea mea de ma face fericit si a nimanui altcuiva.
A-mi lasa fericirea sa depinda de ceva / cineva efemer, a insemnat sa primesc dezamagiri. Era mai simplu insa sa deleg altcuiva responsabilitatea fericirii mele, decat sa vorbesc deschis despre ceea ce simteam, ceea ce ma afecta.
Pana la ea nu stiam ca relatia este despre a deveni mai bun, despre a creste, despre a gasi un spatiu in care sa te cunosti si nu despre a fi facut fericit de celalalt.
M.
PS: “Ea” poti fi chiar tu.
