Gandurile mele sunt cele care imi alunga linistea.
De multe ori m-am raportat la celalalt si mi-am spus: “daca ai fi asa cum imi doresc, ne-ar fi mai bine” (nu aveam curaj sa rostesc „…, mi-ar fi mai bine„).
Uitam ca acelasi lucru l-ar fi putut zice si el.
Desi constientizez ca cei de langa mine au liber arbitru, eu inca am uneori pretentia / asteptarea ca ei sa se comporte asa cum imi doresc eu. Imi este mai usor sa le cer altora sa se schimbe, decat sa ma schimb eu.
Asumarea responsabilitatii pentru starea mea de bine a inseamnat asumarea alegerilor facute. Deci, faptul ca sufar din cauza comportamentului unui apropiat este pentru ca eu am ales sa interactionez cu el.
Am mai spus la un moment dat ca cei care reusesc sa ma aduca intr-o stare de frustrare prin comportamentul lor imi sunt cei mai buni profesori, deoarece imi ofera oportunitatea de a descoperi aspectele nerezolvate in mine. Ei imi spun astfel ca mai am de lucrat la mine.
Daca o persoana din viata mea ma irita inseamna ca i-am oferit putere asupra echilibrului meu interior. Se zice ca sufletele pereche sunt persoanele pe care le iubesti, dar cu care esti constant in dezacord. Si asta pentru ca dandu-le putere asupra ta (le-ai oferit incredere, iubire) nu te astepti sa iti reamintesc prin atitudinea lor ca sunt aspecte interne pe care inca nu le stapanesti.
Clipele de neliniste sunt menite sa imi reaminteasca, asadar, ca nimeni nu imi poate aduce linistea, in afara de mine. Tot mai des cand sesizez ca ii invinovatesc pe altii sau ceea ce se intampla in jurul meu pentru lipsa linistei, imi reamintesc ca nimeni nu mi-o poate lua fara consimtamantul meu.
Mult timp mi-am cautat linistea in exterior, pornind de la relatii si pana la carti si activitati sportive. Ma refugiam in ceva temporar, nestiind altfel cum sa perpetuez starea de pace. Era gresit sa caut pacea in afara mea, in conditiile in care aceasta se caracteriza printr-o continua schimbare si incontrolabilitate, nu-i asa?.
Pe de alta parte, am constatat ca am piedici si din interior, intrucat:
– uneori sunt neimpacat cu ceea ce am facut sau cu ceea ce fac ori sunt in conflict cu mine si cu ceilalalti ori nu actionez astfel cum simt;
– alteori gasesc scuze pentru a evita a ma confrunta cu situatii generatoare de disconfort;
– inca mai tin in mine frici si traume, ii critic pe ceilalti, am asteptari, care sigur imi vor aduce frustrari.
Poate cea mai mare piedica interna o reprezinta ego-ul. Nu este mereu facil sa ii recunosc vocea si sa ii refuz mesajele. El imi zice ca ma protejeaza de cei care incearca sa imi faca rau; de fapt, ma impiedica sa ajung la mine si sa aplic principiul conform caruia “nimeni nu imi poate face rau fara acceptul meu”. Deci, eu ma sabotez singur, reactionand negativ la ceea ce mi se intampla.
Stiu ca nu este usor sa accepti ca pentru a fi linistit in interior ai nevoie sa te indrepti catre tine. Eu mai am inca momente cand mai caut instictiv explicatii, scuze, formulez aparari atunci cand ceva din exterior ma deranjeaza. Dar, analizandu-mi emotiile de suparare, furie, razbunare, etc si modul in care reactionez urmare a acestora, caut sa imi schimb programele vechi de gandire, paguboase, cu unele noi care sa ma sprijine in gasirea echilibrului interior.
Iar cand voi avea capacitatea de a fi calm in prezenta celor care ma irita, inseamna ca am reusit sa emit in afara mea ceea ce se gaseste in interiorul meu: pace.
Pana atunci, desi este greu, incerc sa fiu ceea ce le-as cere altora sa fie.
M.
