Când lumea râdea, eu slăbeam: Povestea unei transformări de 30 kg

Am crescut într-o lume în care greutatea mea era mai vizibilă decât orice altceva despre mine. Fiecare glumă legată de greutatea mea, fiecare privire ironică, fiecare comentariu despre cât de „greu” îmi era să urc scările, m-au făcut să ridic un zid invizibil între mine și ceilalți. Oamenii nu mă vedeau așa cum eram, ci doar cum voiau să mă vadă – „grasul” grupului, cel care mânca prea mult, cel care nu se mișca destul, cel care merita să fie ținta glumelor.

Cuvintele pot cântări mai greu decât numărul kg arătat cântar. „Balena”, „ce mănânci mă de te-ai făcut așa de mare?” – toate acestea nu doar că mă făceau să mă simt nedemn, dar îmi spuneau o poveste despre mine pe care aproape că am început să o cred.

În fiecare seară mă gândeam cum ar fi fost dacă aș fi putut da jos kilogramele peste noapte. Cum ar fi fost Dacă m-aș fi trezit a doua zi și oamenii m-ar fi văzut așa cum eram eu și nu forma corpului meu. Începusem să cred ca așa eram eu: un gras.

Oare as fi putut schimba ceva în ciuda lipsei de sprijin din partea celor apropiați? 

 Am redus porțiile, am încercat să mănânc mai conștient, am început să mă mișc mai mult, chiar dacă fiecare pas părea un efort uriaș. Era ca și cum încercam să împing un munte, dar cu fiecare mic pas, muntele se mișca.

 Când spuneam că vreau să slăbesc, răspunsurile erau mereu aceleași: „Nu vei reuși”, „De ce te chinui?”.

 Era o luptă împotriva așteptărilor celorlalți, dar mai ales împotriva vocii mele interioare, care începuse să preia aceleași mesaje toxice. Stiu astăzi ca ei vorbeau despre potențialul lor și nu despre al meu.

Însă, de fiecare dată când simțeam că mă prăbușesc, mă agățam de un gând simplu: „Dacă nu renunț azi, mâine voi fi mai aproape.”

După primele 5 kg pierdute, ceva s-a schimbat. Nu doar pe cântar, ci și în mintea mea. Pentru prima dată, am simțit că am control, că viața mea este dictată de propriile mele acțiuni, că eu chiar pot slăbi.

Începusem să mă simt mai ușor, nu doar fizic, ci și emoțional. Era ca și cum îmi dădeam jos nu doar kilogramele, ci și povara tuturor anilor de nesiguranță.

Apoi au fost 10 kg. Apoi 20. La 30 de kg pierdute, lumea care înainte râdea era în tăcere. Aceleași persoane care îmi aruncau insulte își schimbaseră tonul – acum mă întrebau „Cum ai reușit?”, „Ce dietă ai ținut?”, „Ai vreun secret?”. Alții însă îmi ziceau ”Să vedem cât te ține”. Am ales să fiu surd la comentariile lor și să îmi apreciez reușita.

Când lumea râdea, eu slăbeam: Povestea unei transformări de 30 kg.

Ce am învățat din această călătorie?

1️⃣ Sprijinul este minunat, dar nu este obligatoriu. Dacă aș fi așteptat să fiu susținut, poate că nu aș fi început niciodată.

2️⃣ Mâncarea nu era dușmanul meu, ci prietenul la care apelam când eram trist, plictisit, stresat, neștiind cum sa ma autoreglez

3️⃣ Drumul ieșirii din zona de confort este provocator, dar merita înzecit. Uneori simțeam că nu mai aveam energie sa continui. Dar îmi reaminteam ca si daca spun ca pot si daca spun ca nu pot in ambele variante aveam dreptate. 

4️⃣ Am reușit pentru ca am fost lângă mine. Ca eu nu am renunțat la mine. Si asta mi-a dat încredere. 

 Dacă și tu treci prin același proces…

Dacă ai fost în aceeași situație ca mine, dacă ai fost ținta glumelor, dacă simți că nu ai sprijin, vreau să îți spun un singur lucru: Ești mai puternic decât crezi.

Da, este greu să începi. Poate părea imposibil. Dar imposibilul devine posibil când refuzi să renunți. Când spui ”Eu la mine nu renunț”

Poate că nu vei avea pe nimeni care să te încurajeze la început, dar daca vei începe, într-o zi vei fi propria ta sursă de motivație. Într-o zi, vei fi tu cel care va inspira pe altcineva să creadă că și el poate.

Și pentru ca eu am putut, și tu poți.

Începe azi. Nu pentru ceilalți. Pentru tine.

Și da, tu poți!