Procesul de slabire a fost pentru mine ca renovarea totala a unei case.

La inceput nici nu iti vine sa te apuci, tot gasesti scuze: ca e prea greu, ca efortul si investitia sunt prea mari, ca ce te faci daca nu termini ce ti-ai propus, ca totusi casa e functionala si fara renovare si asa mai departe…

Dupa care te apuci, insa te copleseste un pic haosul. Nimic nu mai e la locul lui, oare cum sa reusesti sa tii cont de toate actiunile incepute in paralel, cum sa fii atent la toate aspectele? Cum sa nu cazi prada tentatiei de a abandona?

Apoi parca lucrurile incep sa se mai aseze. Iti dai seama ca, aproape fara sa simti, ai ajuns sa stapanesti binisor haturile acestei renovari. Si ca te bucuri ca ai ales sa renovezi din temelii, in loc sa te multumesti cu ceva superficial care nici nu s-ar mai cunoaste peste cateva luni.

Am 39 de ani. Acum 1 an si jumatate ma aflam la un maxim istoric al greutatii mele, dupa ce l-am nascut pe baietelul meu. Inca il alaptez si am multe restrictii alimentare pentru ca el are diverse alergii. Cu toate acestea, am ajuns la 37 kg mai putin, adica la un minim istoric de dupa clasa a Xa. Iar mai bine de jumatate din aceste kilograme au plecat din viata mea in cele aproximativ 6 luni de cand l-am cunoscut pe Marian. Exact acea jumatate din ele pe care pana acum nu reusisem niciodata sa o clintesc!

Cifrele sunt insa, pana la urma, doar cifre. Ma incanta, nu zic nu, sa vad progresul pe cantar. Dar daca se intampla sa nu fie progres, am invatat sa-mi rotesc perspectiva. Marian zice ca mi-am inventat un double standard. Hainele cum stau pe mine? Cum arata corpul meu? Mai mult, cum ma simt eu acum? Cine sunt eu azi si cine eram acum 1 an, acum 6 luni? Si asa aflu ca, de fapt, pentru mine cel mai valoros rezultat al acestui proces nu e numarul mic de kilograme. Ci cum ma simt si cine am devenit.

Pentru ca eu nu doar am slabit. Ci am renovat din temelii! Am luat la rand fiecare camera, fiecare perete, fiecare raft. Am schimbat mobila, parchet, culori, tot. Nu a ramas nimic necercetat, nesters de praf, necantarit in balanta “mai am nevoie de asta? Imi mai e de ajutor? Ma mai face fericita?”. Am sortat, am filtrat, am privit din toate unghiurile. Am ales!

Am pastrat cu mine doar ceea ce este esential, ceea ce imi aduce bucurie, ceea ce ma reprezinta pe mine – cea de azi, cea care sunt de acum inainte. Sunt, in sfarsit, casa la care am visat si in care ma simt “acasa” cu mine.

Am reusit toate astea cu indrumarea lui Marian. Atat de fain si natural decurg discutiile noastre, asa mult simt ca rezonez cu el, incat timpul zboara efectiv, mi se pare ce trece nedrept de repede. L-am perceput din start ca pe un profesionist, insa nu am simtit niciodata distanta sau rigiditate, ci empatie, caldura, reciprocitate, umor si incurajare. Si-atat de sigur tinteste cu intrebarile lui incat cred ca e tare greu sa nu ti se clatine putin universul si sa nu vrei sa cauti raspunsul inauntrul tau. Sunt recunoscatoare pentru asta. Tocmai de-aceea aleg sa continui discutiile cu el mult dincolo de alimentatie si kilograme.

La mine “acasa” e acum luminos si spatios. E ordine si sens. Si e, din nou, loc de nou si prospetime, loc de crestere si incantare. Unde mai pui ca sunt si slaba! 🙂

Pentru ca da, eu pot!

Lucia Bedell