In fiecare dintre noi, exista o voce care chipurile ne iubeste, insa care ne foloseste pentru a-si indeplini propria ei agenda, blocandu-ne sa fim cine suntem destinati sa fim. Este lipita de noi ca o umbra.
Acea voce este EGOUL, ascunsa sub forma gandurilor si sentimentelor, exteriorizandu-se prin intermediul dorintelor.
Egoul se naste din frica de respingere, de a fi nesemnificativ, de a pierde, de a fi umilit etc – adica, se naste din frica de SUFERINTA. Nu te-ai nascut cu el – asta-i cert. Este ceva creat, ca un rezultat al interactiunilor tale cu ceilalti oameni.
Eu si El (egoul) avem o relatie veche.
Mi-a creat o imagine de sine, pe care imi propusesem sa o protejez in fata oricaror critici, dar si sa o imbunatatesc. Ma implicam, asadar, in dispute inutile, incercand sa ii conving pe ceilalti de justetea afirmatiilor mele, totul pentru a-mi demonstra superioritatea, pentru a obtine admiratie. Cautand sa imi impun punctul de vedere, de fapt le spuneam celorlalti ca sunt nemultumit ca ei nu respecta / nu accepta valoarea mesajului meu – adica imi resping realitatea, ma resping pe mine.
De fapt, cautam la ei ceea ce eu nu imi puteam oferi: validare.
Simtindu-ma vulnerabil, opuneam rezistenta la ceea ce venea din afara si care nu corespundea viziunii mele.
Uneori, egoul se ascundea in ajutorul pe care il acordam celuilalt. Sprijinul nu ar fi venit fara interventia mea, asa ca egoul era incantat de rezultatul implicarii mele, facandu-ma sa ma simt important, salvator. Era de fapt o alta modalitate de a obtine atentie.
Ii priveam pe ceilalti prin filtrul egoului, caracterizandu-i, judecandu-i si criticandu-i. Nici nu era greu de facut asta in conditiile in care eu ma simteam deasupra lor.
Si mai erau situatii in care egourile altora imi atrageau atentia, ceea ce imi crea un complex de inferioritate. “Ma activam” si ma repozitionam, deveneam defensiv, tratandu-i cu aroganta. Imi mascam astfel vulnerabilitatea.
Eram ambivalent.
Ego-ul parea a ma ajuta, oferindu-mi speranta ca in viitorul apropiat voi reusi, ca suferinta imi era benefica, fiind in slujba succesului. Si totusi succesul nu venea niciodata, intrucat eu eram fara limite si nu stiam sa ma bucur de ceea obtinusem, dorindu-mi constant mai mult. Eram incitat de provocari, de lucrurile ce pareau imposibile. “Gratie” lui am fost intr-o vesnica agitatie, nu mi-am gasit pacea, ascultand o voce imi spunea constant: “Poti mai mult! Nu te opri!”.
Prin urmare, nu m-am bucurat de prezent – pentru ca era permanent incomplet, impunandu-se, asadar, a ma concentra pe viitor. Stiam ca puteam incepe sa traiesc doar in momentul in care tinta propusa era atinsa.
Si dupa cum stii, nu poti reusi mereu. Asa ca au fost situatii in care am esuat, motiv pentru care m-am “ïmprietenit” cu vinovatia. Iar, esecurile vorbeau despre relatia cu mine: eu eram dezamagit de mine. Eram rusinat de propriul trecut.
Ca sa ma stimuleze sa sterg vina esecului, egoul ma compara cu ceilalti, in speranta ca ma va motiva; si o facea, insa aducea si indoiala de sine.
Daca am realizat ceva in ultimii ani, este ca stiu cand “iese”, ii simt prezenta si ii pot contracara reactiile firesti. Astazi intru in relatiile cu ceilalti cu intentia de a descoperi si nu de a impresiona.
Timpul mi-a adus adevarul ca nimanui nu-i pasa de imaginea ta, cu exceptia ta. Tu esti tu, atunci cand nu te priveste nimeni, intrucat nu simti nevoia de a impresiona.
Si da, tu poti!
M.
PS: Inca mai caut raspuns la intrebarea: „cum se face ca eu aveam mereu dreptate, iar ceilalti greseau?„
