Ne-am intalnit fara sa fi fost in cautarea unei relatii.
Ma facea sa rad cum nu o mai facuse nimeni, iar eu ii aduceam liniste.
Discutand mult s-a instaurat increderea si am devenit buni prieteni.
Indragostindu-ne am devenit iubiti.
Timpul nu mai conta.
Parinti am ales sa fim stiind ca ne puteam baza unul pe iubirea celuilalt.
Odata cu asta insa au crescut si grijile, iar timpul a parut compact.
Am devenit ocupati cu cel mic si mai putin cu noi insine. Ne-am lasat acaparati de atentia pentru el si am uitat de noi.
Ne iubeam.
Dar ne certam.
Nu stiu cine muncea mai mult: el 10-12 ore pe zi sau eu de dimineata pana seara prin casa cu copilul si in timpul noptii (cand alaptam).
Petrecand tot mai putin timp impreuna, eu am incetat sa-i mai caut privirea sa zambesc, iar el s-a inchis in el fiind constant nemultumit.
Uneori, ocupata cu cel mic, nu il mai vedeam, nici macar cand lucra de acasa. Alteori simteam ca prefera sa lucreze decat sa ma ajute pe mine.
Nu mai zambeam.
Nu mai eram prieteni.
Ne-am autosabotat.
Imi era dor de mine cea de dinainte. Imi era dor de imbratisarile lui, de el.
Dar nu stiam cum sa ajung nici la mine, nici la el, si am crezut ca ne-am pierdut definitiv.
O prietena lucra cu un coach si mi-a recomandat sa incerc si eu.
Astazi rad din nou.
Si suntem iarasi iubiti. M-am regasit si l-am regasit.
Am putut.
Multumesc M.
I.O.A.N.A.
