Desi exista doar in memoria mea, trecutul, fara sa aiba o realitate proprie, capata putere atunci cand imi reaminteam constant experientele nesatisfacatoare. Un trecut neacceptat era trezit usor de evenimentele din prezent. Si asta intrucat mintea mea pazea prezentul prin rememorarea trecutului. Iar in momentul in care sesiza similitudini intre un eveniment din prezent si unul din trecut, producea ganduri care ma afectau la nivel subconstient. Constientul imi era repede sufocat de tristete sau furie. Cu un subconstient fidel trecutului, eu traiam prezentul din prisma trecutului.
Emotiile negative erau prezente intrucat imi construisem un mecanism de invinovatire, autocompatimire, generator de durere, care ma impiedica sa trec peste ceea ce s-a intamplat. Ma priveam ca pe o victima, avand credinta ca modul in care altii s-au comportat cu mine era raspunzator pentru situatia in care ma aflam, pentru faptul ca nu eram inca cine as fi vrut sa fiu. Consideram ca nimeni nu intelegea cat de greu imi era si imi fusese. Si de ce ar fi facut-o?
Ma pedepseam gandindu-ma constat la ceea ce se intamplase. Si totusi continuam sa o fac, pentru ca imi era imposibil sa accept prezentul. Ajunsesem sa ma invinovatesc sau ii invinovatesc pe cel / cei care imi „rapisera” sansa de a fi fericit.
De fapt, nu observam ca ma inchisesem intr-o inchisoare, pe care o caram cu mine – TRECUTUL. Si nu puteam evada din ea, caci eu eram si gardian si detinut.
Si cu cat respingeam mai tare ceea ce ma afecta, cu atat intaream trecutul.
Am inteles astfel ca luptandu-ma cu mine nu ma ajuta. Fire hiperanalitica cautam obsesiv solutii la problemele din trecut. Solutiile nu erau insa acolo unde erau problemele. Era necesara o schimbare de perceptie. Pentru a ma elibera am fost nevoit sa fac eforturi pentru a-mi schimba modul de a gandi si pentru a ramane in realitatea prezenta si nu cea memorata.
Am inteles ca ma atasam de oameni, situatii si lucruri, in ciuda faptului ca erau generatoare de fericire si de siguranta temporare. Am identificat astfel nevoia de iubire si de siguranta ca fiind cauzele atasamentului meu.
Am inteles ca ziua de ieri in relatia cu mine putea veni cu intelepciune, daca nu ii atasez emotie. Ceea ce s-a intamplat isi indeplinise scopul in viata mea, insa eu nu vedeam mereu asta. Ma focusam in schimb pe drama pe care mi-o spuneam despre ceea ce s-a intamplat.
Am inteles ca refuzam schimbarea, adica o constanta a vietii, inaintand in viata cu atentia indreptata catre trecut, ca si cand as fi incercat sa conduc masina privind in oglinda retrovizoare. Cum sa accept ca toate lucrurile se schimba, cand eu cautam permanentizarea lor?
Am inteles ca imi construisem un fals sentiment de identitate raportandu-ma la momentele frumoase ori la cele mai putin placute din trecut, prin gandurile care imi trezeau un sentiment de incantare, de reusita ori de regret, de vina. Cum as fi putut face povesti noi, cand eu eram ocupat sa retraiesc povesti incheiate? Cine as fi fost eu fara aceste povesti?
Am inteles ca nu ma iubeam din moment ce aveam ganduri de tipul “nu am fost indeajuns de bun”, “nimanui nu-i pasa de mine”. Cum as fi putut umbla prin viata cu mine, in conditiile in care nu ma placeam?
La nivel rational intelegeam ca durerile trecutului, furia, resentimentele ma tineau pe loc, ma blocau. Intelegeam ca ma focusam pe ceea ce nu acceptam (adica trecutul) interpretand perfect rolul de „drama queen” si nu pe ceea ce m-ar fi ajutat sa cresc (adica un altfel de prezent), uitand ca puteam sa fiu creator. Intelegeam, insa nu puteam aplica. Si asta pentru ca de cele mai multe ori emotionalul bate rationalul.
Stiind ca unde iti pui atentia, iti pui energia, am inceput sa imi schimb modul in care ma raportez la ceea ce se intampla.
Mi-am format un sistem propriu de despartire de trecut, care pentru o perioada presupunea doar sa imi observ gandurile cand paraseau prezentul. Atat.
Apoi, am inceput sa nu ma mai atasez de gandurile respective, sa nu ma las afectat de ele, reamintindu-mi ca evenimentele rememorate nu existau. Le abandonam, nelasandu-le sa creasca, si ma intorceam in prezent.
Urmatorul pas a constat in patrunderea (fie prin discutii, fie in scris) a ceea mi se intamplase, pentru a sesiza urmarile pozitive, dar si perspectiva si sentimentele care m-au manat si l-au manat pe celalalt. Cine am devenit eu in urma evenimentului respectiv?
Procesul de acceptare a ceea ce s-a intamplat a fost ajutat de intelegerea faptului ca nimeni nu imi poate face rau fara ca eu sa ii dau voie.
M-am eliberat de emotii cand am simtit ca tot ceea ce s-a intamplat a fost in beneficiul meu si am acceptat ca fiecare actioneaza astfel cum simte, eu neavand cum sa influentez acest lucru.
Asadar, am schimbat perspectiva si am obtinut o alta relatie cu mine.
Astazi prin coaching „luminez” zonele din afara perspectivei clientilor, provocandu-i sa „vada” ceea ce era in ei, dar nu le era vizibil. Ii sprijin sa obtina cea mai buna relatie pe care au avut-o cu ei insisi.
Si da, tu poti!
PS: Daca apreciezi ca articolul te-a indemnat catre introspectie, te invit sa il recomanzi prietenilor tai printr-un „share”.
M.